Domnul nostru Iisus Hristos a asemănat, în această pericopă evanghelică, propovăduirea învăţăturii Sale cu sămânţa pe care o aruncă semănătorul în sensul propriu al cuvântului. După cum semănătorul, deschizând mâna sa, aruncă sămânţa pe pământ, tot aşa propovăduitorul Evangheliei, deschizând gura sa, împrăştie învăţătura sa în urechile ascultătorilor.Sămânţa nu rodeşte, sau rodeşte, după felul pământului în care se seamănă. Dar să parcurgem această pericopă verset cu verset. “Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările au mâncat-o” (LUCA 15,5). Acest verset este o introducere proprie a lui Luca, prin trei cuvinte cu aceeaşi rădăcină. În sensul plenar sau duhovnicesc al cuvântului, SEMĂNĂTORUL este Iisus Hristos, Care a venit pe pământ să ne propovăduiască învăţăturile mântuirii. El nu zice: “Eu am ieşit să seamăn sămânţa Mea”, ca să nu Se arate iubitor de slavă deşartă şi să dea prilej de tulburare fariseilor şi cărturarilor, care, mereu căutau să-L învinovăţească. Nu a zis nici “Ieşit-a lucrătorul…”, ci “semănătorul”, ca să arate prin aceasta că, după cum un semănător adevărat este, nu cel ce are sămânţă şi nu o seamănă, ci cel ce are sămânţă şi o seamănă, tot aşa adevăratul învăţător este, nu cel ce are putere de a învăţa, dar nu învaţă, ci cel ce are darul învăţăturii şi învaţă cu adevărat şi pe alţii. Ceea ce se petrece cu sămânţa care se seamănă, acelaşi lucru se petrece şi cu cuvântul care se propovăduieşte. Semănătorul a semănat sămânţa, dar o parte din sămânţă a căzut în drum, de aceea şi cei ce treceau pe drum au călcat-o şi păsările, care zburau pe deasupra drumului, au mâncat-o.“Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” (LUCA 8,6). Iată care este tâlcuirea la acest verset biblic. Această parte de sămânţă a căzut pe piatră şi a răsărit, dar, piatra neavând umezeală, sămânţa s-a uscat. Aici nu este vorba de o piatră goală şi uscată, căci pe o asemenea piatră nu răsare nici o sămânţă, ci este vorba de pietriş cu nisip, care nu avea pământ mult. Unde este pământ puţin şi nu are adâncime, acolo sămânţa încolţeşte, dar planta nu răsare, neputând să-şi ducă rădăcinile în jos, din cauza pietrelor care sunt în pământ, creşte toată în sus şi, neavând rădăcină potrivit ei şi nici umezală ca să se hrănească din ea, când răsare soarele, ea devine palidă şi cu cât soarele străluceşte mai tare, ea se usucă.“Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o” (LUCA 8,7). Din acest verset reiese că, partea aceasta a căzut pe pământ mărăcinos şi crescând mărăcinii împreună cu lăstarii seminţei, au înăbuşit-o. După cum, printre spini şi mărăcini pot răsări şi seminţele cele bune, alături de mărăcinii sălbatici, care le vor înăbuşi – dacă nu vor fi scoşi afară la momentul potrivit, tot aşa şi în firea omului, după păcatul strămoşesc, răsar şi odrăslesc faptele bune ale mântuirii, împreună cu lăstarii păcatului, vătămători de suflet. Dacă nu va fi smuls afară păcatul, cum se smulg buruienile din ogor, ci va creşte împreună cu faptele bune, răutatea păcatului va înăbuşi lăstarii odrăsliţi ai faptelor bune şi va nimici orice lăstar de sămânţă bună. Astfel de momente şi evenimente le trăim astăzi, fiecare dintre noi. Orice om rău, mai face din când în când şi câte-o faptă bună sau poate chiar mai multe, dar prin pizma şi lucrarea diavolului faptele rele – care nu sunt altceva decât spinii şi mărăcinii din Evanghelie, le anihilează pe cele bune. Oamenii buni fac multe fapte bune, dar, ispitiţi de diavol, se mai scapă şi la fapte rele.“Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit. Pe acestea spunându-le, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!” (LUCA 8,8). De aici putem înţelege că numai a patra parte din sămânţă a căzut pe pământ bun, care avea şi umezeală şi era bine îngăşat şi adânc săpat. Într-un astfel de pământ, sămânţa nu numai că a răsărit ci şi a făcut rod însutit. Nu trebuie să se îndoiască nimeni că o sămânţă poate să rodească o sută de seminţe. Acest lucru este posibil numai într-un pământ bun, adică bine pregătit şi bine lucrat. Până aici rezultă, exact ceea ce ne-a învăţat în anii studenţiei părintele profesor universitar doctor Vasile Mihoc de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Română din Sibiu, care a fost şi cadru asociat la Institutul Teologic Universitar Ortodox Român din Cluj-Napoca (căci aceasta era denumirea instituţiei de la reînfiinţare – 1990 până la intrarea în Universitatea Babeş-Bolyai – în 1992), căci Bilblia are două sensuri: sensul literar şi sensul plenar.